Minunea copilariei

Cine a urmarit vreodata joaca unor copii, discutiile “serioase” dintre ei? Tonul pe care il folosesc ei atunci cand isi povestesc ce li s-a intamplat la un moment dat sau poate desenul animat preferat. Mie personal mi se pare ca timpul sta in loc atunci cand ii aud pe copiii mei vorbind. Ascult cu atata drag povestile lor si imi vine sa-i iau de falci si sa-i pupacesc de nu se vad la cat sunt de draguti si cate lectii primesc inca de la ei.

Discutii interesante, fara ego implicat, in care chiar se asculta unul pe celalalt, isi respecta interlocutorul astfel ca se creeaza un adevarat dialog. Fara sa aduca in evidenta cine are mai multa dreptate si cine stie mai multe, care este “mai egal” ca celalalt s.a.m.d, asa cum se intampla in multe discutii ale adultilor.

Cred ca am vazut multi dintre noi cum fetitele se joaca cu acele seturi de bucatarie in care ele gatesc si iti fac ceaiul acela gustos pe care nu ai cum sa-l refuzi, sau baietii cu masinutele si cu parcarile acelea mari, cum asambleaza si dezasambleaza roti si alte suruburi.

Au imaginatia extrem de bogata si le place sa creeze tot felul de lucruri cu orice au la indemana (baiatul meu cel mare se juca cu pietricelele si cu capacele de la sticle atunci cand era micut) si era perfect asa mai ales cand aveam nevoie de putina odihna, de obicei se intampla cand eram plecati in deplasare si uitam sa luam jucarii.

Cel mic era dupa coada lui tot timpul, ati observat banuiesc, ca celor mici le plac si li se par mai interesanti copiii mai mari, e ceva wow pentru ei. Asa am scapat si repede de scutece, a invat mai repede sa manance singur si sa vorbeasca, tocmai pentru ca il copia pe fratele lui. Diferenta de varsta dintre ai mei copii nu este mare (un an si noua luni) astfel ca au crescut impreuna, spre norocul meu, in sensul ca nu au tras de mine sa ne jucam, s-au jucat unul cu celalalt, probabil ca mamicile cu un singur copil stiu ce spun… :).

Acum ca au crescut, ii bag la seriile de rummy, monopoly, uno, scrable si, preferatul meu, catan. Au inceput sa aiba personalitate si sa se oftice atunci cand pierd… dar le-am explicat ca, cu cat joaca mai mult, se antreneaza, astfel ca vor castiga mai des.

Mai ciudat e ca baiatului meu cel mare ii place sa joace sah… ma intreb daca nu cumva a fost schimbat in maternitate pentru ca in familie nu avem pe nimeni in “halul” asta. Imi mai schimb parerea cand ne vad prietenii mei impreuna si cica e leit eu… sau cand se enerveaza la jocuri ma prind repede al cui e… clar  de-al lui tacsu’!

Acum deh, ne vedem oglinzile in minunatiile noastre si ne dam seama ca atunci cand vedem partile noastre mai putin frumoase in ei, avem ce schimba si transforma si nu putem decat sa le fim recunoscatori din nou pentru lectiile pe care ni le pun pe tava!

La recire,

Marina